De-a lungul dezvoltării umane, pentru a genera și păstra dragostea, creierul nostru a dezvoltat un sistem de circuite și substanțe neurochimice. Mintea și-a creat experințe legate de dragoste, suferință din dragoste, afecțiune profundă și atașament față de membrii familiei. Bineînțeles, dragostea înseamnă mult mai mult decât procesele care au loc în creier. De exemplu: cultura, sexul și psihologia personală pot avea un rol important în felul în care percepe fiecare dragostea.

Dragostea se regăsește în aproape toate culturile umane, ceea ce ne sugerează că este înscrisă în natura noastră biochimică. Cei mai importanți actori în neurochimia dragostei și afecțiunii sunt: oxitocina, endorfinele și vasopresina. Oxitocina crează sentimente de afecțiune și grijă; este prezentă atât la bărbați cât și la femei – la femei fiind prezentă într-o cantitate mai mare. Oxitocina încurajează contactul vizual, crește încrederea și încurajează apropierea; se eliberează în timpul actului sexual sau în contextul atingerilor piele pe piele, întreținând sentimente de atașament, apartenență, căldură, calm, siguranță. Apoi poate interveni vasopresina, hormon care sudează relațiile și promovează monogamia.

Rețele neuronale distincte se ocupă de dragoste și atașament pe termen lung. Pattern-urile dopaminei, cortizolului, serotoninei, oxitocinei, vasopresinei pot explica evoluția iubirii, care la început înseamnă foc și pasiune, apoi calm și atașament, ajungând la siguranță și perspectivă confortabilă pe termen lung. În primele stadii este normal ca o relație romantică să fie dominată de recompense intense, volatile, care se bazează preponderent pe rețele neurale activate de dopamină. Mai târziu, relația se orientează treptat către o împlinire mai difuză și mai stabilă, care se bazează pe oxitocină și pe sistemele asociate.

Starea de fericire a omului este strâns legată și de secreția de endorfine – un adevarat drog natural. Atunci când se dezlănțuie endorfinele avem o senzație de plutire, o stare de relaxare profundă, asociată totuși cu o acută conștiință de sine. Aceste senzații, chiar dacă durează puțin, pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții. De asemenea, endorfinele le sunt bine cunoscute celor care practică sporturi de performanță, ele fiind răspunzătoare de starea denumită “beția alergătorului”. Cauza descărcărilor uriașe de endorfine o reprezintă efortul dus la extrem. Unii sportivi găsesc această stare atât de plăcută, încât ajung dependenți de ea.  

În cazul atașamentului mamei față de copil, acesta este încurajat tot de oxitocină. Copiii apar și se dezvoltă pentru a fi iubiți, iar rolul părinților este de a fi iubitori. Sistemul atașamentului se bazează pe multiple rețele neurale, care sunt responsabile de empatie, autoconștientizare, atenție, reglarea emoțiilor și motivație pentru a crea legături puternice între copil si părinți. Experiențele repetate pe care un copil le are cu părinții sau cu cei care-l îngrijesc traversează aceste rețele neurale modelându-le și astfel copilul interacționează și cu ceilalți devenind tot mai conștient de propria persoană. Relația umană copil-părinte este unică și are puterea deosebită de a influența modul în care fiecare dintre noi căutăm și ne exprimăm dragostea ca adulți.